Sorin Lavric (AUR), omagiu pentru fostul deținut politic Nicolae Purcărea
Când l-am întâlnit pe Nicolae Purcărea, în urmă cu 11 ani, mi-a făcut impresia unei ființe strivite, la care blândețea gesturilor ascundea o resemnare obosită. Părea copleșit de o sfârșeală de rău-augur, genul de surmeneală pe care o capeți numai la capătul unor mari chinuri. Dar apoi, pe măsură ce Purcărea se adâncea în amintirile penitenciare, descopeream în el un gheizer de ardere creștină.
În aparență, aveam de-a face cu un ins zdrobit, a cărui viață fusese redusă la sponciul jalnic al unui destin frânt. După 13 ani de închisoare, din care doi petrecuți sub ciomagul lui Eugen Țurcanu, nimeni nu mai putea spune că și-a împlinit destinul. Și totuși, în Purcărea mocnea fermentul unui crez de care nu se dezisese nici în timpul schingiurilor la care fusese supus în tinerețe. Purcărea era un luptător dospind sub o pojghiță blajină.
S-a născut în 13 decembrie 1923, în Șcheii Brașovului. În 1945 s-a înscris la Academia Comercială din Brașov, instituție pe care nu a apucat să o termine vreodată. Urmărit de Securitate, a fugit în Munții Argeșului, unde a stat ascuns doi ani, fiind prins în 1949. Ce a urmat a fost un lung periplu al groazei fără leac. La Pitești a fost schingiuit timp de un an și jumătate, Țurcanu rupându-i trei coaste și spărgându-i timpanul urechii drepte, sechelă pe care avea să o poarte toată viața.
De la Pitești a fost aruncat la Canal, iar de aici la Codlea și Gherla. Drept încununare a stagiului carceral, a mai făcut doi ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în satul Lătești. Eliberat în 1964, s-a dedicat sculpturii folclorice în lemn, devenind un artist popular, fără patalama universitară, dar cu talent cert.
Orele pe care le-am petrecut cu el m-au trezit din letargia cețoasă a ignoranței istorice. S-a stins pe 25 septembrie 2015. Sunt onorat ca, sub Cupola Senatului României, să pronunț numele lui Nicolae Purcărea.